14 octombrie 2010

Ma asez in pozitia de scris, cu piesa de fundal nelipsita din program. De data asta este Cranberries cu I Will Always. Este una din preferatele mele de la ei. Ma asez in pat si ma invelesc cu super-plapuma super-soft si super-calduroasa pe care am luat-o de la Ikea in caz de nopti prea friguroase. Stau si ma gandesc ca povestea de fata, ca si restul povestilor pe care vi le-am spus, e inspirata din fapte reale, cu personaje vii, e presarata cu amintiri si trairi, si e in primul rand, a mea. In seara asta am sa va spun o poveste despre relatia de simbioza dureroasa dintre mine si casa mea. Ea s-a nascut la scurt timp dupa momentul nasterii mele si s-a transformat in timp, pana in prezent, cand o fugaresc cu disperarea omului care incearca sa isi salveze crampeie din trecut. Simbioza despre care va vorbesc, venea atunci din atasarea unei copile de locurile in care s-a jucat prima oara, si care i-a pornit sirul de amintiri greu de pretuit: joaca cu cainele lup prin rasadurile de rosii, genunchiul bunicii aplecat peste stratul de zarzavaturi, mama, in coltul usii din spate, venind de la facultate, placerea de a fura ridichile din salata deja asezata in mijlocul mesei, joaca cu baticurile bunicii in camera de oaspeti, scaunul cel mai mic din casa pe care ma urcam ca sa ma uit pe geam la ai mei cum fac baie, si bunicul, cu picioarele in ligheanul cu apa fiarta. De fapt, asta este tot ce imi amintesc despre el, ca ii spalam picioarele. Si poate ca era bolnav. Mai stiu si ca ne invata sa curatam un casetofon cu spirt. Dar cum as putea sa-mi amintesc eu un detaliu ca asta cand aveam doar 2 ani pe vremea aceea? Ei bine, cred ca toate vin din simbioza mea cu oamenii si locul in care am luat prima oara contact cu viata. Apoi atat viata cat si simbioza s-au mutat in timp si in locuri care ori mi-au placut, ori mi-au lasat un gust amar si un rau in stomac. Acum nutresc speranta ca voi regasi din nou simbioza aceea cu casa mea. Cumva, dupa atata timp si atatea mutari pe tabla de sah, imi vine tare greu sa ma mai atasez de una. Probabil am invatat s-o iau cu mine peste tot pe unde merg.

Sa fiti veseli! Sa fiti acasa!