reintoarcerea la sine
dupa o absenta aparent lunga si catastrofica este pe cat de grea pe atat de inaltatoare … pentru un sine atat de ancorat in trecut si viitor si atat de pierdut in prezent, cum, de cele mai multe ori sunt eu, incapacitatea de a intrezari aventura zilelor de maine s-a manifestat precum angoasa omului pierdut, care nu-si intrezareste cararea ce-l va scoate la lumina… privind in urma, lipsa deciziei imediate devine justificata in contextul in care, atunci cand iti faci curaj si rupi bandajul, totul se incurca intr-un vartej de transformari, majoritatea sistemice … dar care lasa loc calmului ce urmeaza nebuniei, ca sa poti respira din nou, cu usurinta unui nou-nascut, care isi incarca plamanii pentru prima oara cu aer curat… pe semne ca trebuie sa mori un pic ca sa intelegi cum sa traiesti si sa plangi in hohote ca sa apreciezi rasul… pe semne ca trebuie sa te pierzi si sa te cauti pana te regasesti, iar atunci cand o faci, sa nu uiti de tine… m-am reintors si de data asta n-am sa mai plec de langa mine …
Sa fiti veseli!
