Jurnal de calatorie – Episodul 3: On the road

La plecare, ploaie, stau in frig in mica gradina si ma intreb care este probabilitatea sa vezi 2 zile la rand acelasi porumbel si aceeasi pisica pe principiul Deja Cat? Poate ca se intampla numai in Amsterdam. Poate ca e mintea mea care vede aceeasi pisica, cand, de fapt, e alta.

Pornim la drum. Imi amintesc de ziua de ieri. Stoicu spunea ca “si barbatii mimeaza uneori”. Un pic surprinzator dar nu de necrezut. Imi amintesc de povestile noastre de la buza cartierului rosu si rad. Realizez cat de mult imi iubesc prietenii.

Alunecam pe autostrada. Schimbam tari, cumva anotimpuri, peisaje [si pe noi]. Ma intorc recurent in minte la piesa de la radio. Este Peter Gabriel – Don’t give up. Ma gandesc ca nu sunt genul.

Trecem pe langa mori mari de vant albe si inalte. Dau impresia de viitorul – azi. Par a nu fi ridicate de mana omului ci venite de pe alta planeta. Ce inseamna sa traiesti in Romania. Chiar suntem pe alta planeta.

Trece o zi si-o noapte. De o ora am intrat in Romania. In ora asta ne-am reintalnit cu soarele si am “reusit” sa avansam aproximativ 40 km. Am intalnit desigur primii “smenari” si prmii soferi cretini. Stam la bariera. Niste caine ne latra dupa un gard. Regasesc peisajul dezolant. Cainii pazesc, se pare, un santier de masini ruginite. Ma intreb care-i sensul unor lucruri?

Trecem si de prima conducta, probabil de apa, ruginita pana in maduva. O fi apa potabila in ea?

Mai trec 10 minute. Suntem la aceeasi bariera. Trece si al doilea tren. Coldplay canta din aparat “I’d buy a gun and start a war”. Noi vorbim despre cum ar fi sa ne mutam in Suedia. Asa incep toate.

Trecem si de a treia bariera dupa inca 15 minute. In stanga deosebit de reprezentativ se inalta un alt junkyard, de data asta de camioane. Il cheama “LAS VEGAS” in caz ca va intrebati. Discutia a “evoluat” intre timp la baia de pisat a lui Basesc, pe principiul ii dai 2 litri de bere cu forta si il inchizi la volanul unei masini fara AC pe drumurile romanesti, desigur, intr-o vineri seara. Sa simta sudoarea. Sa vada durerea din ochii participantilor la trafic. Si el si colegii lui de paza. Ce – ei nu beau bere?

Astfel ca, dupa prima ora si primii si 40 km parcursi drumul devine absolut insuportabil. E cald. Ne enervam. Opririle dese stimuleaza consumul de tutun iar mie incet mi se face greata desi jur ca n-am rau de masina. Tac si nu zic nimanui ca mi-e rau. In primul rand nu vreau sa le stric cheful. In al doilea rand, in Romania, e riscant sa faci opriri dese ca nu se stie cand mai prinzi viteza.

Tiristii de pe sensul opus se uita cu jind la noi cei care ne miscam in trafic. Si totusi si noi suntem incruntati. E starea naturala. Concluzionez ca toate ridurile mele de expresie se trag de la tara in care am crescut.

Mai trec 5 minute. Ajungem la a 4-a bariera. Am mai parcurs 3 km. Stoicu este lovit de tot felul de idei geniale de afaceri care ar prinde la romani. Ne mai inveselim cu ele. Nu le scriu ca-s ale lui. Dupa alta jumatate de ora ajungem la un alt blocaj. De data asta nu mai e bariera. Pe DN 7, vineri seara, e doar trafic.

Trecem pe langa niste pancarde electorale. Ca doar e vremea. Pe una cineva (probabil un sofer nebun) a scris cu vopsea neagra HOTII. Il intelegem perfect. Pe pancarda era “aradeanul nostru de Bruxelles”.

Dupa alte 5 ore de drum nu mi se mai pare nimic dubios in jur. Fie ca Romania grows on you, fie ca omul, prin natura lui, se obisnuieste si cu treburile nasoale la fel de repede. Asta-i bine, sa fii adaptabil.

Intre timp, Beatles canta in difuzoare “Let it be” iar noi intram in fosta capitala a culturii din Europa visand la livezi si culturi de plante.

Pe final de drum, ajungem pe autostrada. La lumina lunii si a gps-ului cu glas feminin, la aproapte 1 noaptea si 100 km de Bucuresti, in plin sunet de Radiohead imi vine doar sa spun simplu ca “Life has a funny way of helping you out”. Trag aer in piept si sunetul bate. Aici si acum as merge pana la capatul lumii. Si muzica picura incet. Invatam muzica. Uitasem ce inseamna sa asculti. Sa ascult. DE MINE.