2020

In acest 31 decembrie au debutat mai devreme zgomotele de petarde si artificii. Probabil si vecinii mei, ca restul lumii, se grabesc sa inchida mai repede anul care ne-a scos pe toti din zona de confort.

Nu stiu cum a fost 2020 pentru voi, nu stiu daca l-ati trait fluierand, daca v-ati luptat cu virusi invizibili, daca ati pierdut oameni dragi sau daca nu v-a afectat deloc, daca v-au inflorit afacerile si viata a curs pe un fagas obisnuit. Stiu cum a fost pentru mine.

In toamna lui 2019 am primit un diagnostic de tulburare de anxietate cu tulburare de panica pe fondul unui episod de burn – out. Imi amintesc si azi cum am iesit din cabinetul medicului psihiatru (ultimul medic la care am ajuns dupa ce toti ceilalti mi-au spus ca-s sanatoasa si singurul unde imi era o frica teribila de a merge). Tineam in mana o reteta care includea printre lecturi suplimentare, iaurt, omega 3 si mancare mediteraneana. Imi amintesc ca am iesit rasufland usurata, pentru ca o asemenea reteta echivala, in mintea mea, cu un diagnostic lejer, usor de rezolvat, like a walk in the park. Ce-i drept, l-am primit dupa ce deja ma “vindecasem” suficient cat sa ma pot ridica din pat, sa ma urc intr-o masina si sa ma deplasez la o destinatie, oricare ar fi fost ea. Trecem cu vederea ca a mai durat cateva saptamani de la acest diagnostic pana am reusit sa ma urc singura la volan si ca la inceput, o simpla iesire la niste cumparaturi era un lucru extraordinar de dificil, cu atacuri de panica pe raionul cu mancare de pisici.

Cu totul, a durat aproximativ 5 luni ca sa ma simt si eu din nou om. Sau, ma rog, ca sa ma simt mai aproape de mine, trup si suflet. Pana prin martie 2020.

Asa am intrat eu in pandemie.

Se scrie mult in perioada asta despre anxietate. Despre cum lumea de pretutindeni anul acesta a fost mai stresata, deprimata sau s-a luptat cu probleme asociate sentimentului de frica care insoteste pandemia. Eu o inteleg pe lumea asta. Inteleg prin ce traieste un om in lupta de a-si alunga gandurile. Ma intristeaza ca trecem prin asta si ma intristeaza acel sentiment al neputintei de a face ceva ca sa ne fie mai bine, cu toate ca, la nivel de invidid, putem face de toate.

Cu toate astea, eu ii sunt recunoscatoare lui 2020. Pentru ca l-am inceput incremenita in frica si il inchei in liniste. Pentru ca l-am inceput invinovatindu-ma pentru toate lucrurile din lumea mea si il inchei cu certitudinea ca toti gresim. Mi-a trimis cineva acum cateva zile o glumita pe Whatsapp care spunea: toti oamenii mint, barbatii mai mult, femeile mai bine. E de ras. Sau poate nu.

Ii sunt recunoscatoare lui 2020 pentru ca mi-a aratat, in sfarsit, ca sunt om. Imperfect. Ca gresesc si mint, ma enervez, exagerez, nu stiu sa tac si va vexez, imi strig dreptatea si plang si critic, interpretez, analizez, …

Ii sunt recunoscatoare lui 2020 pentru ca mi-a aratat ca sunt la fel ca voi, ceilalti. Blocati in drame personale, in micile orgolii si cifrele din cont, in micile placeri si marile defecte, in micile pacate si mari realizari, in micile minciuni si marile iubiri, in standardele duble si-n marile iertari.

Cu toate astea, ma bucur ca s-a incheiat.

PS. Acesta este un pamflet si va rog sa-l tratati ca atare. Orice asemanare cu persoane sau fapte reale este pur intamplatoare.